Ieri un amic de-al meu mi-a spus pe mess ca atunci cand aude cuvantul “modern” deja i se ridica parul in cap. M-am gandit cu groaza ce inseamna postmodernitatea pentru unii, care aspira la firul narativ…

In acest post voi scrie impresiile legate de un spectacol bizar pentru publicul romanesc, “Reflexiile lui Narcis” sau, altfel spus, ‘teatrul pe apa’ din parcul Tineretului de acum doua zile. Au fost destui care au mers la acest spectacol, din varii motive; publicul a fost cat se poate de divers si zgomotos. Langa mine, la un moment dat, o doamna s-a ridicat si a zis cu voce tare: “Eu plec, nu mai stau, astia sunt prea intelectuali!” ) Poate avea dreptate, poate nu; exista dreptate in privinta a ceea ce inseamna exagerare si superlativ in postmodernitate?

“Apa înseamnă reflexie şi reflecţie, oglindire şi proiecţie a sufletului. Actorii îşi pun întrebări asupra formării individualităţii şi aspiră la unicitate. Narcis, ferecat în el însuşi, steril şi fără urmaşi, reuşeşte să se multiplice în milioane de copii: povestea lui este povestea supremaţiei vizualului în lumea de azi. “

Gandul, 28.07.07

Ma gandesc acum daca asta au procesat-o astia de la Gandul sau e un fel de brief avansat de trupa. Cred ca a doua varianta, si in acest caz…

Toti prietenii mei care au fost la acest spectacol s-au simtit depasiti, a fost un acord colectiv in urma caruia s-a decis ca vizual spectacolul era o realizare extraordinara dar ca sens avea lacune imense.

Spectacolul a inceput cu tema de rasunet a narcisismului, dar dezvoltarea ulterioara a temei a parasit acest fagas director. Piesa s-a dezbinat in opinia mea, aproape de scindare. In prima parte, tema lui Narcis era clara, personajele erau neutre ca imagine, construite serial, aveau actiuni repetitive, toate in legatura cu spargerea si refacerea propriului profil. Scena arata mai mult cu o cautare disperata a unei identitatii originale, mulate pe un profil neutru. In sensul asta mi s-a parut foarte tare simbolistica carpelor izbite de apa si apoi stoarse. Ilustra exact un proces cumulativ, si apoi rezultatul care era simultan cu “disolutia” unui profil.

In a doua parte a spectacolului, imaginea lui Narcis a alunecat cumva sub apa ca sa zik asa. Tema directoare a fost visul, cu un pat imens impins in mijlocul lacului si o fata catarata in copac care era martora unei reuniuni identitare, intre personaje de data asta clar definite, incarcate cu detalii. Asaltul identitatii era clar, piesa a inceput sa aiba replici si un scurt moment de actiune, in care personajele se reuneau la o masa. Dizolvarea s-a repetat cu ajutorul personajelor neutre care au revenit si au rupt visul.

Finalul piesei: suprafata apei plina de profile transparente, oameni gomfabili din celofan care inlocuisera prezentele vii, efective. Nu stiu daca poate exista vreo interpretare decisiva. Daca structura narativa s-ar fi dovedit a fi o varianta plauzibila de interpretare a piesei, atunci interpretarea poate fi una negativa. Cautare, disperare, absurditate, idealuri stoarse de sens al caror rezultat reprezinta o mare pierdere, o alunecare in desertaciune, o frustrare imensa si un chip de sticla, pe care nici o expresie nu poate fi desenata. Poate rezultatul este oricum acesta si interpretarea balanseaza doar intre valoarea negativa sau pozitiva a sa.

In postmodernitate un chip de sticla nu este un obiect de vitrina. Idealul identitar parcurge doua etape, care au de-a face de fapt cu doua interpretari ale autenticitatii, ale imaginii de sine. Prima, care tzine de ambitia excentrica, de frizarea limitelor si de o ambitie disperata a originalitatii, care se manifesta prin imprumutarea detaliilor de dincolo de limita sau prin fuziunea unor registre imagistice intr-o alta incercare a inovatiei identitare, reprezinta doar o prima etapa, structurala.

A doua etapa, a profilului de sticla, a suprafetelor si formelor transparente, a jocurilor cu reflexii care incercuiesc un spatiu gol, tine de reinventarea unui ideal identitar, bazat pe un mister care nu mai poate fi decodat pentru ca nu mai intretine structura sau semnificatia. Persoana, care desi are un chip de sticla, are capacitate expresiva, nu mai este deghizata in propriul discurs, in detalii vitale sau in ilustratii recognoscibile. Acest tip de personaj reprezinta fuziunea unor registre, dar a unor registre goale, ale caror forme si detalii dispar odata cu acumularea si clash-ul provocat. Ce zace la baza unui astfel de personaj nu poate fi etichetata ca o ambitie disolutiva, mai degraba poate fi considerata o fascinatie a echivocului, a manechinului perfect, care poate suporta orice registru si detaliu, desi nici unul nu se lipeste de forma, si in ciuda acestui fapt, forma pastreaza viata si sens.

Detalii in legatura cu piesa:

* ce era foarte interesant e ca piesa avea un personaj pur functional, care intervenea in decor si coordona planurile: punea flori pe apa, planta oamenii transparenti. Ciudat, dar nu fara sclipire, acest personaj era unul de poveste, care statea sub un felinar. Era static, deci interventia era aproape anonima.

**in legatura cu singura parte pe care publicul a apreciat-o, desi fara a o intelege, - impactul vizual al piesei. Lipsa de semnificatie narativa, lipsa unei forme conclusive nu anuleaza un efect; nici imposibilitatea de a decoda o proprie impresie a carei forta totusi o simti. Aceasta companie de teatru functioneaza sub egida dezordinii, dar mie nu mi s-a parut ca sutura registrelor practicata in spectacol urmarea o valorificare cu sens a dezordinii. Nu credeti ca pot exista impresii fara referent? fara nume? Impactul dovedeste ca semnificatia se reinventeaza in lipsa simbolurilor, ca etichetele se sparg si efectele raman o masa amorfa, fluida, functionala.