Antecedent la “Playing your way into Peace of Mind”
May 28th, 200613.05.2006,00:33
Mi-am ales serile pentru scris, mai ales serile implinte, serile cand poti pune capul pe perna fara ganduri grele ci doar cu ganduri usoare, atat de usoare incat sunt aproape indefinite,…somnul bun consista din lipsa fantasmelor, din consumul lor in timpul zilei, lucrurile duse la capat, rezolvarile, inceputurile, revelatiile. Ciudat ..inainte mancasem “s” –ul din “scris” si ramasese “mi-am ales serile pentru cris”; da, poate mi-am ales serile pentru Cris, pt ca o merita…
“Tell me: Why are the boats here painted in the same colour as the houses?- Because this way the wives can watch the sea and know that their husbands are safe…” (Half Light, productie 2006, Demi Moore & etc.)
Inainte aveam atata timp liber si dimineti goale in care ascultam muzica si beam cafea…si tot timpul multe griji inutile, marunte, penibile, grijile omului anxios care duce lipsa de probleme reale…griji inventate care te impiedica sa te bucuri de lipsa lor, mecanismul prost de aparare contra relaxarii atunci cand simti ca nu o meriti…psihicul e cel mai dur judecator. E doar putin timp de cand am invatat sa imi asum raspunderea pentru mine, pentru viata mea…. Scriam in orice moment al zilei, cand ma apuca..Nu scriu din talent, scriu terapeutic, si eu, ca mii de alti trepadusi..scriu din nevoia de a ma automemeora, pt ca ma pierd atat de usor; scriu pentru ca am nevoie de oglinzi nu cu rame ci cu ram…scriu tocmai pentru ca nu am sa imi permit sa ma uit peste 10 ani in oglinda si sa imi imaginez ca sunt doar ceea ce voi vedea; scriu pt ca nu vreau sa am copii cu o mama model, nici ca parinti mei sa creada pana la moarte ca superficialitatea m-a biruit din frageda tinerete…scriu pt ca vreau sa imi tin minte fiecare greseala, fiecare gafa a discursului interior, fiecare lacuna rationala si felul in care am sarit peste. Nu vreau sa cred vreodata ca am fost lineara, ca am pasit pe drumul cu caramizi galbene de la bun inceput….
Astept cu indarjire momentele in care nu mai am nevoie de foi volante, de agende din tinerete, de foldere, ca sa imi amintesc, sa stiu, cine sunt….se intampla rar …noptile in care merg singura acasa, la ore tarzii: 2,3 dimineata; in care am curajul sa imi asum intreg riscul implicat de fiinta mea si sa cred ca rezist la orice s-ar putea intampla , in care simt vantul nocturn cum ricoseaza din blocurile Bucurestiului, imi simt parul luat pe sus si ma bucur ca sunt intreaga, ca exist; in care apas cu siguranta pasii pe asfalt, si ma grabesc pt ca stiu ca am pt ce ma grabi, ca stiu cine sunt, ca stiu cu adevarat care este casa mea, ca am camera mea care ma asteapta, ca am parintii mei care adorm de fiecare data ingrijorati si pe care nimeni nu ii va depasi vreodata…stiu ca sunt eu, ca aceia sunt pasii mei care ma conduc si ma simt atat de puternica incat nici fluieraturi, latraturi si claxoane nu ma vor deturna catre taxi. Stiu ca se merita sa risc ceva pt a constientiza pe deplin ce am si ce pot pierde. Nu stiu intotdeauna ce se merita sau nu am intotdeauna ce risca dar in ultima instanta imi dau sema ca ma am pe mine si atunci pare un gaj destul de bun pentru a ma cali. Stiu ca voi ajunge acasa si ca voi intra pe usa la trei dmineata, ca ma voi refugia in bucatarie , voi deschide fereastra si voi fuma o ultima tigara privind parcul Carol, voi fi atenta la frunze si la suspinul usor al blocului. Stiu ca voi dormi bine pt ca in noaptea asta imi voi recunoaste propriul miros pe perna si dimineata ma voi trezi prima ca sa fac cafeaua; pt una dintre acele rare dati…se merita…evadarea din lancezeala. Sunt momente in care pt tine si pentru tot ceea ce inseama a fi tu se merita totul…
Streets of Philadelphia..asta este sentimentul..sentimentul recunoasterii de sine. Mi se intampla obicei dupa pierderi mari, renuntari dureroase sau impliniri incredibile, mult sperate, nu astepate.
Mi se intampla si in momentele in care reusesc sa imi insel propria expectanta de la ceea ce sunt….sa merg la petreceri sau in cluburi, si sa ma gandesc ca voi dansa pana dimineata si ca voi petrece a doua zi in mahmureala; de fapt intru, beau o bere si brusc realizez ca ceva mai important ma asteapta acasa. Las toata lumea balta si plec;dupa intalniri pe care le astept plina de emotie si care de fapt se deruleaza calm..si ma pun pe ganduri. Cred ca d-asta nu imi place sa fiu condusa acasa . ..am nevoie de timp sa mestec ce mi se intampla , sa regandesc, sa iau cele mai bune decizii atunci cand simt ca sunt cu adevarat eu.
As vrea sa pot munci o viata pt asta…pt siguranta de sine si pt peace of mind…nimeni nu stie cat de teribila e aceasta regasire decat daca, evident, a pierdut-o in prealabil.
*Pt tot ceea ce suntem fiecare dintre noi si pentru oamenii care ne iubesc inafara contextelor, pt oamenii care ne miros de la o mila, pt oamenii in fata carora cadem in genunchi, nu din ruga ci din lesin, si ei ne cad la picioare…pt oamenii care ne pretuiesc echilibrul pt ca ne iubesc existenta.